Drumul de la Peștera
Polovragi înainte se strecoară printre Masivele Parâng – în stânga – și Căpățânii
– în dreapta, iar când ajunge în cel mai înalt punct (1.615 metri), la Curmătură,
fix la granița dintre cei doi munți, ai impresia că poți să iei bucăți din nori
ca și cum ai rupe dintr-o vată pe băț.
Înainte de a
porni pe drumul îngust care merge la început pe sub peretele calcaros de munte,
trebuie musai să vă opriți la Peștera Polovragi.
Vara trecută, peștera nu era
amenjată, dar în vara asta se vor monta alei de metal cu balustrade. Păcat, am
zice noi, care am bătut-o de cel puțin cinci ori și de fiecare dată parcă a
fost altfel. Ne-am murdărit nițel pe bocanci, dar una e când mergi pe potecă
lustruită, ca Vodă prin lobodă (am mai mers și în peșteri amenajate), și alta e
când trebuie să te uiți pe unde calci, mai iei și ceva apă la bord, dacă este
puțin inundată peștera.
Oricum ar fi, merită
vizitată, mai ales datorită ghidului, doamna Felicia, o femeie extraordinară.
Cu poveștile ei vrăjește, iar dacă o prindeți într-o zi bună, ar putea să vă
explice pe îndelete ce vraci grozav era Zamolxe, zeul dacilor, despre care se
spune că ar fi trăit în peștera Polovragi.
Iar dacă aveți și mai mult noroc îl
puteți vedea și pe liliacul Sony.
În sfârșit, dacă
mai apucați peștera nereabilitată, să aveți musai bocanci în picioare și ceva
mai gros pe voi. În peșteră se pătrunde circa 600 de metri, iar temperatura
este cam de 12 grade Celsius. Peștera are o lungime totală de 11 kilometri și
iese undeva pe cealaltă parte a versantului, însă numai speologii o pot
parcurge, cu echipament special.
După ce am
vizitat a nu știu câta oară peștera, am pornit pe drum înainte, pe malul Oltețului,
prin Chei.
Drumul este îngust, dar foarte bun. Acuma nu vă imaginați că este
asfaltat! Nici vorbă, și mai bine că nu este! Dar este cu pietriș și, pe
alocuri, cu bolovăniș, de aceea trebuie să aveți mare grijă ce pietroaie încălecați.
Noi am prins o
vreme tare capricioasă, iar până să ajungem la Curmătura Oltețului, am prins
vreo trei ploi torențiale, după cum se ondula drumul pe versant. Da, și am mai
prins și o turmă de oi pe un podeț, pe care le-am așteptat politicoși să se
deplaseze.
Însă, cu adevărat
frumos a fost atunci când am ajuns la Curmătură, unde, dacă întindeam puțin mâna,
parcă puteam să culegem rotocoalele de vată ce creșteau deasupra codrilor. Adică
norii născuți din respirația pădurii. În stânga, se întinde Parângul, iar Curmătura
și-ar da de aici mâna cu Pasul Urdele (2.145 de metri). Există și un traseu de
picior care leagă Curmătura Oltețului de Pasul Urdele, unde se întâlnește cu
Transalpina. În dreapta, Masivul Căpățânii, Munții Latoriței și apoi Munții
Lotrului. Pe unde o luăm și noi, continuându-ne drumul spre Lacul Petrimanu și
Ciungetu.
Coborând pe
serpentine se vede în vale, prin perdeaua de copaci, apa de smarald a lacului
de acumulare ce aduna apele Latoriței, alături de Lacul Galbenu (aflat în
amonte de Petrimanu).
Lacul Petrimanu
se găsește la altitudinea de 1.130 de metri, între Muntele Pristosul și Muntele
Petrimanu. Are o suprafață de 17 hectare și o adâncime de 48 de metri.
De aici, am
pornit pe Valea Latoriței spre Ciunget. Drumul este de o frumusețe impresionantă,
versanții din Cheile Latoriție sunt „împodobiți” cu mici cascade, „Apa spânzurată”
fiind una dintre cele mai frumoase.
Nu departe de „Apa spânzurată”, se află „Monumentul
celor 7 cruci”, ridicat în memoria a șapte muncitori uciși de o avalanșă, în
timpul lucrărilor pentru amenajarea hdidroenergetică Lotru, din care face parte
și Lacul de acumulare Petrimanu.
De la Petrimanu
spre Brezoi drumul este cât de cât asfaltat. Spun cât de cât, pentru că el a
fost cândva, însă probabil de la construirea barajului nu a mai dat nimeni cu o
mână de asfalt pe el. :)
Traseul este
superb, chiar și pe ploaie și nori, așa cum ne-a fost norocul, dar merită cu vârf
și îndesat.
Drum bun!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu