Pe-un picior de plai, pe-o Gură de Râu. Poveste de iarnă

La nici 20 de kilometri de Sibiu, s-a rupt o bucată de rai și a căzut pe pământ. 
Îi zice Gura Râului. Liniștea, pacea și acel sentiment că fiecare lucru și om își urmează fără tăgadă o rânduaială de la sine stabilită sunt, de fapt, spiritul gurenilor care te cucerește imediat și îți dă ceasul peste cap.

„Să mă mai duc la / Bocca del Rio, / şovăi în drum ori / cît aş iubi-o”, elogia poetul Lucian Blaga satul așezat pe Cibin, la poalele munților Cibinului, Gura Râului, în elegia „Bocca del Rio”. 

Tot Gura Râului este și punctul de plecare al nunții Zamfirei, celebra poezie a lui George Coșbuc.

Din șoseaua de Sebeș, dinspre Sibiu, la Cristian se desprinde la stânga drumul de Orlat. 

Cum ai făcut stânga și ai ieșit din viteza drumului național și a vieții tale, în general, deja ai trecut în altă dimensiune. Dar de asta o să vă convingeți singuri, respirând și simțind.

De la Orlat mai sunt doar trei kilometri până în Gura Râului. Aici „trademarkul” nu sunt ciobanii, brânza și bunătățile tradiționale, ca în restul Mărginimii (asta nu înseamnă că nu se găsesc și aici, ba se găsesc și te lingi pe degete după ele), ci pur și simplu spiritul satului. 

Spiritul unui sat unde peste 500 de oameni se întâlnesc duminica la o biserică veche de secole, își dau mâna și își pomenesc morții. La sărbătorile mari, sătenii vin îmbrăcați în costume naționale. Și dacă spiritul satului este frumos, ei bine, cadrul natural este pe măsură. Biserica Cuvioasă Paraschiva din Gura Gura Râului este o construcție mică, din piată și cărămidă a cărei vechime nu este încă stabiliotă cu exactitate. Există în pridvor o inscripție potrivit căreia a fost zidită în anul 1202. 

Biserica Cuvioasa Parachiva din Gura Râului este monument istoric.

Alături de ea se află Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, supranumită Catedrala Mărginimii, artizanul construirii acesteia fiind mitropolitul Andrei Șaguna.

Gura Râului face parte din arealului Parcului Național Cindrel și deschide calea spre munții Cibinului, spre Iezerul Mare și Iezerul Mic pe cele două râuri: Râul Mare și Râul Mic. 

Poarta se deschide se deschide cu barajul de pe Cibin. Noi l-am prins atât strălucind în bătaia soarealui de vară, cât și aburind de sub gheața ce se crăpa la sfârșit de iarnă. Barajul de la Gura Râului a fost construit între 1973 și 1980, având o suprafață de 68 de hectare și alimentează cu apă potabilă orașul Sibiu.

La baraj se termină și asfaltul, iar de la coada lacului, drumul se bifrucă: la dreapta spre Complexul Cheile Cibinului, iar la stânga, spre Cabana Crăciuneasa și, în final, ajunge la Iezere, în inima Cindrelului. Drumul acoperit de zăpadă, gheață și bălți amorțite pornește prin cheile Râului Mare, săpate în piatra muntelui. Spectacolul rocilor crestate de vânt și ploaie este acum completat cu ciorchini de gheață ce ies din peretele muntelui. În stânga veți avea muntele, iar în dreapta Râul Mare. 

Dar, cum omul și-a spus cuvântul în zonă, drumul este mărginit de o conductă hidoasă cățărată pe niște stâlpi de beton care transportă apa vreo 10-15 kilometri, la capătul căreia se află o microhidrocentrală. Localnicii spun că este o investiție a unui olandez. Atenție însă, drumul este destul de îngust, cu gropi – care dacă nu sunt acoperite de gheață sau de zăpadă, sunt foarte adânci – și aveți toate șansele să vă întâlniți cu camioane cu lemne sau cu tractoare. 

La capătul conductei, de unde începe captarea apei, drumul se bifurcă din nou: cel din dreapta iese la Păltiniș - localnicii spun că este practicabil și iarna cu o mașină 4X4 -, iar celălalt, pe care am mers și noi, duce spre iezere. 

Drumul forestier care ne duce mai departe pe pârtia lui ce sclipește în razele soarelui de februarie a fost reabilitat în urmă cu câțiva ani printr-un proiect cu fonduri europene. Ei, reabilitat nu înseamnă că este și asfaltat, dar are o balustradă spre râu și este îndreptat cu autogreder. Chiar dacă zăpada nu era chiar neînsemnată, drumul forestier era mai circulabil ca Bucureștiul după prima zăpadă.

N-am mers mult și, pe dreapta, am dat de „Bradul uriaș”. 

Un brad despre care oamenii locului spun că ar avea în jur de 500 de ani și care are o înălțime de 40-50 de metri. Poate opt oameni ar putea să-i cuprindă trunchiul, așa este de gros. 

Bradul este cam la 20-30 de metri deasupra drumului, însă este amenjata cât de cât o potecă până la el. Cu grijă și cu atenție, ținându-te de balustrada de lemn, ajungi chiar și pe zăpadă la bătrânul brad. Așa cum am urcat și noi până la el. 

Proprietarul pensiunii la care am stat ne-a povestit că, în urmă cu câțiva ani, a fost cât pe ce ca bradul să fie tăiat, însă oamenii din sat s-au împotrivit. Mai mult decât atât, în 2010, un alpinist l-a înscris în cursa pentru „Arborele Anului din România”. Nu, n-a câștigat, dacă sunteți curioși, dar asta nu înseamnă că nu este cel mai falnic brad din toată Mărginimea.

 

Mai departe, drumul urmează pârâul și ajunge într-o poiană, la Cabana Crăciuneasa. Peisajul de iarnă este superb, cu urme de iepure sau de vulpe, în zonele unde zăpada este netedă, cu ciorchini de gheață ce ies albi sau chiar galbeni din roca muntelui și cu brazi unul și unul care împung albastrul cerului de iarnă. Dacă mergeți mai departe, să știți că asta este ultima cabană la care puteți rămâne, în cazul în care vă prinde noaptea. Nu este indicat să fiți viteji și să rămâneți la cort în pădure, zona e plină de urși și de lupi. Ah, și încă ceva, atenție unde vă parcați mașina la Crăciuneasa, cică se ridică :)

Lăsând gluma la o parte, noi ne-am continuat drumul, vreme aveam și în plus, mai eram și curioși. Am întâlnit câteva vagoane ale muncitorilor forestieri care lucrau la parchetul din zonă, iar la un moment dat, imediat după Crăciuneasa drumul iarăși s-a bifurcat. Am ales drumul din stânga, cel care urma firul apei și am ajuns la Cantonul Niculești, la altitudinea de 1210 de metri. După câteva cabane montane aproape dărâmate, am ajuns la o căsuță singuratică în miezul pădurii de brad, despre care am aflat că se numește „Cabana Z”, localnicii știind-o ca pe Cabana Ziariștilor, deoarece aparținea într-o vreme Casei de Presă și Editurii Tribuna din Sibiu. 

Cam după 100 de metri de la Cabana Z, am fost nevoiți să facem cale-ntoarsă, deși ne-am fi dorit să ținem traseul până la capăt. Drumul era blocat cu arbori tăiați în exploatarea forestieră.

De la coada lacului de acumulare din Gura Râului până la Cabana Z, punctul terminus al excursiei noastre, este o distanță de 20 de kilometri și o diferență de nivel de 660 de metri. 

Traseul este senzațional și îți încarcă bateriile, în plus Gura Râului este un loc în care să vii fie iarnă, fie vară, în fiecare anotimp are un farmec aparte și se descoperă într-un alt fel. În plus, aici sunt zeci de pensiuni, iar prețurile sunt cuprinse între 80 și 120 de lei pe noapte. Cele mai interesante sunt cele din gospodăriile oamenilor, unde poți să mănânci bucate tradiționale făcute de gazde. Oricum, toate pensiunile îți pun pe masă de la pâine până la cârnați cumpărate de la oamenii din sat.

Noi am stat, de data asta, la Casa Loloiu, avându-i gazde bune pe doamna Maria și pe domnul Mitică, dar și pe labradorul Alma.

Și am încheia și noi, la fel ca Blaga:

„Basme, otrăvuri
cald-pădureţe,
roşii amurguri,
patimi, frumseţe,

din amintire
beau cu nesaţiu.
Bocca del Rio,
rană în spaţiu.”

Așteptăm reacții la „Poșta Redacției”: La ieșire din Cisnădioara :)

Drum bun!