Ei, doar nu o să vă explic acuma de ce e bine să aveți o stație CB în mașină. :)
O să vă fac doar o prezentare a unei stații din familia PNI, modelul 8001, cel în care constructorul a adaugat și mufele pentru cască și microfon.
Am vrut să încerc această stație fiind atras în primul rând de prețul extrem de accesibil, lucru care ne intereseză pe toți, indiferent ce buget avem alocat pentru dotarea mașinii.
Un alt aspect atrăgător - dimensiunile reduse de gabarit: 115x36x152 mm, stația fiind mai mică decât cea pe care o aveam deja (Storm Discovery II).
Deși inițial am crezut că un reglaj în plus față de ce eram obișnuit mă va încurca, iată că nu a fost deloc așa.
Stația PNI are reglaje separate pentru squelch (SQ) și ASQ care fac treaba bună împreună.
Deși cei ce la PNI recomandă ca la pornirea stației să aveți ASQ la minim, puteți observa în imagine cam care este nivelul reglajelor la care am ajuns prin tatonare, în urma testării la un drum de 3 zile și 800 km parcurși.
Sigur că stația nu poate elimina toate zgomotele parazite, prezente în unele zone în cantitate mai mare, dar butonul de activare/dezactivare ASQ de pe microfon are efectele dorite.
De mare ajutor sunt și butoanele de selectare canal de pe microfon, putând face trecerea mult mai ușor și rapid pe alt canal pentru discuțiile lungi sau mai intime.
O mică problemă am avut cu butonul de emisie, acesta ramânând uneori blocat la mijlocul cursei de revenire. In lipsa unei mai bune finisări, puțin ulei siliconic face minuni!
Alminteri microfonul este bun, preia fără distorsiuni vocea iar stația, în combinație cu o antenă ML 145 de 1.6 m este auzită în trafic la distanțe suficiente pentru informare.
Este bine să urmăriți când puteți și indicatoarele nivelului de semnal, vă veți face mai ușor o idee de distanța care vă separă de partenerii de chat.
Ei, dichisul la această stație este posibilitatea montării unei căști cu microfon. Deși pentru mulți poate părea un moft, pentru alții poate fi un detaliu esențial.
In acest target intră de la cel care călătorește cu soacra în mașină până la șoferii de microbuz/autobuz/autocar sau șoferii privați ai personalităților. Cu ajutorul căștii, emisia nu mai este auzită decât de purtătorul ei, iar pentru emisie aveți un buton la microfonul care este pe firul de la cască, fir ce este destul de lung și flexibil, suficient să ajungă de la locul de montare al stației.
Că tot am pomenit de cablu, poate la microfon ar fi fost ok un cablu spiralat mai molicel.
După 4-5 ore de folosire stația nu era fierbinte, fapt care vă poate ajuta să o montați în spații mici, înguste, fără ventilație.
Una peste alta, cu ajutorul controalelor pe care le deține, stația își face treaba la fel de bine ca alte stații mult mai scumpe.
Vă asigur că lipsa ecoului și a roger-beepului vă va face mai simpatici în trafic și veți obține mai ușor informațiile.
Stația este o investiție bună mai ales pentru cei care fac ieșiri în teren și vorbesc mai mult pe 16!
Drum bun și recepție pe măsură!
joi, 26 februarie 2015
luni, 23 februarie 2015
Pe-un picior de plai, pe-o Gură de Râu. Poveste de iarnă
La nici 20 de
kilometri de Sibiu, s-a rupt o bucată de rai și a căzut pe pământ.
Îi zice Gura Râului. Liniștea, pacea și acel sentiment că fiecare lucru și om își urmează fără tăgadă o rânduaială de la sine stabilită sunt, de fapt, spiritul gurenilor care te cucerește imediat și îți dă ceasul peste cap.
Îi zice Gura Râului. Liniștea, pacea și acel sentiment că fiecare lucru și om își urmează fără tăgadă o rânduaială de la sine stabilită sunt, de fapt, spiritul gurenilor care te cucerește imediat și îți dă ceasul peste cap.
„Să mă mai duc la
/ Bocca del Rio, / şovăi în drum ori / cît aş iubi-o”, elogia poetul Lucian
Blaga satul așezat pe Cibin, la poalele munților Cibinului, Gura Râului, în
elegia „Bocca del Rio”.
Tot Gura Râului este și punctul de plecare al nunții
Zamfirei, celebra poezie a lui George Coșbuc.
Din șoseaua de
Sebeș, dinspre Sibiu, la Cristian se desprinde la stânga drumul de Orlat.
Cum
ai făcut stânga și ai ieșit din viteza drumului național și a vieții tale, în
general, deja ai trecut în altă dimensiune. Dar de asta o să vă convingeți
singuri, respirând și simțind.
De la Orlat mai
sunt doar trei kilometri până în Gura Râului. Aici „trademarkul” nu sunt
ciobanii, brânza și bunătățile tradiționale, ca în restul Mărginimii (asta nu înseamnă
că nu se găsesc și aici, ba se găsesc și te lingi pe degete după ele), ci pur și
simplu spiritul satului.
Spiritul unui sat unde peste 500 de oameni se întâlnesc
duminica la o biserică veche de secole, își dau mâna și își pomenesc morții. La
sărbătorile mari, sătenii vin îmbrăcați în costume naționale. Și dacă spiritul
satului este frumos, ei bine, cadrul natural este pe măsură. Biserica Cuvioasă
Paraschiva din Gura Gura Râului este o construcție mică, din piată și cărămidă
a cărei vechime nu este încă stabiliotă cu exactitate. Există în pridvor o
inscripție potrivit căreia a fost zidită în anul 1202.
Biserica Cuvioasa
Parachiva din Gura Râului este monument istoric.
Alături de ea se
află Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, supranumită Catedrala Mărginimii,
artizanul construirii acesteia fiind mitropolitul Andrei Șaguna.
Gura Râului face
parte din arealului Parcului Național Cindrel și deschide calea spre munții
Cibinului, spre Iezerul Mare și Iezerul Mic pe cele două râuri: Râul Mare și Râul
Mic.
Poarta se
deschide se deschide cu barajul de pe Cibin. Noi l-am prins atât strălucind în
bătaia soarealui de vară, cât și aburind de sub gheața ce se crăpa la sfârșit
de iarnă. Barajul de la Gura Râului a fost construit între 1973 și 1980, având
o suprafață de 68 de hectare și alimentează cu apă potabilă orașul Sibiu.
La baraj se termină
și asfaltul, iar de la coada lacului, drumul se bifrucă: la dreapta spre
Complexul Cheile Cibinului, iar la stânga, spre Cabana Crăciuneasa și, în
final, ajunge la Iezere, în inima Cindrelului. Drumul acoperit de zăpadă, gheață
și bălți amorțite pornește prin cheile Râului Mare, săpate în piatra muntelui.
Spectacolul rocilor crestate de vânt și ploaie este acum completat cu ciorchini
de gheață ce ies din peretele muntelui. În stânga veți avea muntele, iar în
dreapta Râul Mare.
Dar, cum omul și-a spus cuvântul în zonă, drumul este mărginit
de o conductă hidoasă cățărată pe niște stâlpi de beton care transportă apa
vreo 10-15 kilometri, la capătul căreia se află o microhidrocentrală.
Localnicii spun că este o investiție a unui olandez. Atenție însă, drumul este
destul de îngust, cu gropi – care dacă nu sunt acoperite de gheață sau de zăpadă,
sunt foarte adânci – și aveți toate șansele să vă întâlniți cu camioane cu
lemne sau cu tractoare.
La capătul
conductei, de unde începe captarea apei, drumul se bifurcă
din nou: cel din dreapta iese la Păltiniș - localnicii spun că este practicabil și iarna cu o mașină 4X4 -, iar celălalt, pe care am mers și noi, duce
spre iezere.
Drumul forestier
care ne duce mai departe pe pârtia lui ce sclipește în razele soarelui de
februarie a fost reabilitat în urmă cu câțiva ani printr-un proiect cu fonduri
europene. Ei, reabilitat nu înseamnă că este și asfaltat, dar are o balustradă
spre râu și este îndreptat cu autogreder. Chiar dacă zăpada nu era chiar neînsemnată,
drumul forestier era mai circulabil ca Bucureștiul după prima zăpadă.
N-am mers mult și,
pe dreapta, am dat de „Bradul uriaș”.
Un brad despre care oamenii locului spun
că ar avea în jur de 500 de ani și care are o înălțime de 40-50 de metri. Poate
opt oameni ar putea să-i cuprindă trunchiul, așa este de gros.
Bradul este cam
la 20-30 de metri deasupra drumului, însă este amenjata cât de cât o potecă până
la el. Cu grijă și cu atenție, ținându-te de balustrada de lemn, ajungi chiar și
pe zăpadă la bătrânul brad. Așa cum am urcat și noi până la el.
Proprietarul
pensiunii la care am stat ne-a povestit că, în urmă cu câțiva ani, a fost cât pe ce ca bradul să
fie tăiat, însă oamenii din sat s-au împotrivit. Mai mult decât atât, în 2010,
un alpinist l-a înscris în cursa pentru „Arborele Anului din România”. Nu, n-a
câștigat, dacă sunteți curioși, dar asta nu înseamnă că nu este cel mai falnic
brad din toată Mărginimea.
Mai departe,
drumul urmează pârâul și ajunge într-o poiană, la Cabana Crăciuneasa. Peisajul
de iarnă este superb, cu urme de iepure sau de vulpe, în zonele unde zăpada
este netedă, cu ciorchini de gheață ce ies albi sau chiar galbeni din roca
muntelui și cu brazi unul și unul care împung albastrul cerului de iarnă. Dacă
mergeți mai departe, să știți că asta este ultima cabană la care puteți rămâne,
în cazul în care vă prinde noaptea. Nu este indicat să fiți viteji și să rămâneți
la cort în pădure, zona e plină de urși și de lupi. Ah, și încă ceva,
atenție unde vă parcați mașina la Crăciuneasa, cică se ridică :)
Lăsând gluma la o
parte, noi ne-am continuat drumul, vreme aveam și în plus, mai eram și curioși.
Am întâlnit câteva vagoane ale muncitorilor forestieri care lucrau la
parchetul din zonă, iar la un moment dat, imediat după Crăciuneasa drumul iarăși
s-a bifurcat. Am ales drumul din stânga, cel care urma firul apei și am ajuns
la Cantonul Niculești, la altitudinea de 1210 de metri. După câteva cabane montane aproape dărâmate, am ajuns la o căsuță singuratică în miezul pădurii
de brad, despre care am aflat că se numește „Cabana Z”, localnicii știind-o ca
pe Cabana Ziariștilor, deoarece aparținea într-o vreme Casei de Presă și
Editurii Tribuna din Sibiu.
Cam după 100 de
metri de la Cabana Z, am fost nevoiți să facem cale-ntoarsă, deși ne-am fi
dorit să ținem traseul până la capăt. Drumul era blocat cu arbori tăiați
în exploatarea forestieră.
De la coada
lacului de acumulare din Gura Râului până la Cabana Z, punctul terminus al
excursiei noastre, este o distanță de 20 de kilometri și o diferență de nivel
de 660 de metri.
Traseul este
senzațional și îți încarcă bateriile, în plus Gura Râului este un loc în care să
vii fie iarnă, fie vară, în fiecare anotimp are un farmec aparte și se descoperă
într-un alt fel. În plus, aici sunt zeci de pensiuni, iar prețurile sunt cuprinse între
80 și 120 de lei pe noapte. Cele mai interesante sunt cele din gospodăriile
oamenilor, unde poți să mănânci bucate tradiționale făcute de gazde. Oricum, toate
pensiunile îți pun pe masă de la pâine până la cârnați cumpărate de la oamenii
din sat.
Noi am stat, de
data asta, la Casa Loloiu, avându-i gazde bune pe doamna Maria și pe domnul
Mitică, dar și pe labradorul Alma.
Și am încheia și
noi, la fel ca Blaga:
„Basme, otrăvuri
cald-pădureţe,
roşii amurguri,
patimi, frumseţe,
din amintire
beau cu nesaţiu.
Bocca del Rio,
rană în spaţiu.”
cald-pădureţe,
roşii amurguri,
patimi, frumseţe,
din amintire
beau cu nesaţiu.
Bocca del Rio,
rană în spaţiu.”
Așteptăm reacții
la „Poșta Redacției”: La ieșire din Cisnădioara :)
Drum bun!
Etichete:
baraj gura raului,
bradul urias,
cabana,
cabana craciuneasa,
cheile cibinului,
cibin,
cindrel,
drumetie,
gura raului,
iezerul mare,
iezerul mic
miercuri, 18 februarie 2015
De la Paltinu la Siriu via Muntele Roșu
Dacă e vară, e
frumos afară, aveți două zile libere și nu știți ce să faceți cu ele, vă spunem
noi.
Vă propunem să legați două baraje superbe peste munți: Paltinu (de pe Doftana – județul Prahova) și Siriu (de pe Buzău – județul Buzău).
Vă propunem să legați două baraje superbe peste munți: Paltinu (de pe Doftana – județul Prahova) și Siriu (de pe Buzău – județul Buzău).
Drumul frumos a început
abia după ce am ieșit din Câmpina și, prin Voila, am tăiat pădurile dese și
umbroase de pe culmi, lăsând satele în jos, și ne-am cocoțat pe Valea Doftanei
(sic!) până la Paltinu.
O splendoare de lac de acumulare, construit în 1971 pe râul
Doftana, cu o suprafață de 197,5 hectare.
După ce am umblat
după capete de câini morți pe câmpul ce înconjoară lacul, am admirat verdele
smarald al apei – aproape că-ți fură mințile, am plecat mai departe pe Valea
Doftanei, urmărind o hartă cumpărată dintr-o benzinărie, fără să știm ce ne așteaptă.
La ieșire din
comuna Valea Doftanei ne-am oprit și ne-am alinat setea la Fântâna Eroilor, „opera
lui Ghiță Băncilă”, așa cum ne-a îndemnat un mic panou de tablă agățat pe un stâlp.
Tot acolo, am urcat și câteva trepte până la Troița ridicată ân memoria eroilor
din Primul Război Mondial, tot de Ghiță Băncilă.
Spre Trăisteni
drumul s-a lepădat de asfalt și a rămas un drumeag nu prea bătătorit, îngust –
dacă se întâlnesc două mașini, deși nu sunt prea multe șanse, nu prea au cum să
treacă - și pe alocuri cu șleauri și câteva coborâri cam abrupte, de a fost
nevoie să ne dăm jos din mașină și să ne măsurăm traiectoria.
În sfârșit, abia
după ce am mai parcurs de vreo două ori acest drum și ne-am modernizat (adică
ne-am luat hărți electronice), am realizat că, de fapt, acesta este Drumul Județean
102l. Ca o paranteză, da, este drumul acela pe care domnul ministru al
Transporturilor, Ioan Rus, a anunțat că vrea să-l facă alternativă la DN1. Am râs.
O să râdeți și voi după ce o sa vedeți pozele. Probabil că domnul ministru nu a văzut drumul acesta decât pe hartă.
Revenind la „forestierul”
nostru, ne descoperă niște peisaje superbe.
În drumul nostru l-am găsit într-o
exploatare forestieră pe un țigan burtos, cu mustățile răsucite și cu o pălărie
de gabor pe cap. Avea o cămașă albă și un lanț de fier răsucit pe mână care atârna câteva kilograme bune, ca singură unealtă de lucru la pădure. Ne-am oprit să-i dăm binețe, că așa e bine să faci când
ești călător pe meleaguri necunoscute. Omul mergea la Săcele. Era în drumul
nostru, așa că l-am luat cu noi. S-a plâns că se fură pădurile și că
nimeni nu plantează nimic în loc. Lucra la exploatarea forestieră și stătea cu
săptămânile la vagon în mijlocul pădurii și tot îi furau lemnele. Și nimeni nu vedea nimic, nu știa nimic. După ce s-a dezlegat omul
la gură și ne-am mai împrietenit nițel, ne-a povestit și cum a jucat el în
tinerețe alături de celebrul Jean-Paul Belmondo, ce-i drept ca figurant, într-un
film turnat în Brașov – „Mirii anului II”, 1971.
Și povestindu-ne
despre Belmondo, am ajuns la Pensiunea Gențiana, de unde ne-a cucerit prin gard
un mic încornorat – un cerb care se odihnea după gardul de sârmă.
De aici, am
ieșit exact în DN1A, unde ne-am despărțit de țiganul simpatic pe care l-am luat
la noi în mașină, el a plecat mai departe pe jos până în Săcele (dacă nu-l luam
noi, venea tot drumul pe jos), iar noi am plecat cu ochii pe căciula Ciucașului,
spre Cheia.
Până să ajungem
la Cheia, ne-am hotărât pe moment să urcăm la Muntele Roșu. Un drum extrem de
prost, care nu a fost reabilitat niciodată de când a fost făcut, pur și simplu
bombardat. Hopuri-hopuri, am ajuns la Cabana Muntele Roșu, unde ne-am cazat în
condiții convenabile și decente (100 de lei camera cu baie proprie, în corp
nou).
Ne-am scos sufletul urcând până la izvorul din spatele cabanei și
s-a făcut seara.
Dimineață, am
plecat cătinel-cătinel spre Cheia, apoi am ieșit în Cerașu, prin Valea
Lespezii, Slon spre Bâsca Chiojdului. Iar de aici, pe un drum forestier
extraordinar de frumos prin pădure și prin câmp, pe alocuri cu șleauri foarte
mari lăsate de camioanele cu lemne, pe malul Bâscii, ce se scurge repede și
rece peste patul de sedimente.
Am trecut apoi pe
lângă o Volgă neagră abandonată pe marginea uliței prăfoase, apoi am ajuns la o
intersecție, pe drumul forestier Roșia: la dreapta spre Siriu, la stânga spre
Lacu Vulturilor.
Drumul nostru, de data asta, a urmat dreapta spre Siriu. Prin
pădure, pe versant, zărind din când verdele lacului printre copaci.
La un moment dat,
un om slăbuț ne-a făcut semne disperate să oprim. Era un muncitor în pădure căruia
i-a sărit o așchie de metal în ochi din care îi curgea umoare. L-am luat în mașină și am
gonit pe serpentine spre Siriu, unde l-am lăsat pe om la o ambulanță.
Și apoi barajul
s-a desfăsurat în fața noastră. Am urmat drumul pe malul lacului, pe Viaductul
Teherău, pănă la coada lacului, la Valea Neagră, unde am făcut un popas de
picnic, pe malul Buzăului, înainte de a se aduna în acumulare.
Pentru cei care doresc, drumul se poate parcurge și în sens invers...
Drumuri bune!
PS: Circulația pe
DN10, drumul care mărginește Barajul Siriu, dinspre Buzău spre Brașov, este
restricționată, mai ales pe Viaductul Teherău, ale cărui grinzi sunt degradate.
Pe viaduct se circulă cu 10 km/h.
Pe viaduct se circulă cu 10 km/h.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)